Visul nr.2 - Umbre

Luni, la locul de munca, coplesit de caldura. Mirosul de flori de tei ce intra pe usa larg deschisa imi provoaca o stare de oarecare somnolenta, desi am avut parte de destule ore de odihna noaptea ce a trecut. Gandul mi-o ia razna si capacitatea de concentrare asupra lucrului dispare incetul cu incetul. Lumea de langa mine se evapora minut cu minut si este inlocuita cu un cosmar. Agitatia predomina strazile, galagia masinariilor in lucru o aud parca din interiorul mintii.

Nu mai rezist, am nevoie de o metoda de a ma racori. Ma indrept spre o terasa racoroasa de la strandul local. De nerabdare o iau pe scurtatura pe stradutele laturalnice! Parca pe aici e mai placut, e mai racoare, soarele nu intra intre cladirile inalte si gri! Mirosul de tei dispare incet si este inlocuit de o aroma usturatoare. Mirosul mizeriei. Neatent calc intr-o groapa si imi sclintesc piciorul. Miscarea mea incetineste din cauza durerii, degeaba am luat-o pe scurtatura.

O adiere de vant racoros imi bate in fata provocandu-mi parca fiori. Ma simt privit, urmarit. Umbre ciudate se vad la ferestrele goale, fara geam! Privind mai atent in jur vad forme omenesti nemiscate printre gramezile de gunoi care isi indreapta privirile spre mine. Un sentiment ciudat ma cuprinde. Nu este frica, este ceva mai mult. Sunt speriat, dar nu de acesti oameni ci de felul in care isi duc viata. Sunt umbrele societatii, traiesc invizibili hranindu-se din ramasitele lumii de inalta societate. Tot timpul am stiut de existenta lor dar niciodata nu credeam ca sunt atat de multi.

O umbra se apropie si cu o privire goala ma priveste. Intinde mana si cu o voce pierduta in gatul uscat imi cere niste bani pentru ceva de mancare. Socat de gest raman blocat si nu stiu ce sa fac. Umbra ma priveste lasa mana jos si se intoarce sa plece. Imi revin si il opresc. Ii intind o bancnota si ii pun mana pe umeri incercand sa ii zambesc. In acel moment in ochii umbrei se aprinde parca o lumina, o stea a sperantei ca exista si o lume mai buna. Un gest minuscul si o suma pe care altadata nici nu o bagam in seama au trezit speranta intr-un suflet pierdut. Parca ma simt si eu mai bine. O multumire de sine ma cuprinde.

Imi vad de drum si ajung la destinatie. Sorb cu placere dintr-o racoritoare rece ca gheata la umbra unei umbrele si privesc in jur. Plin de oameni la strand care se distreaza fara griji nestiind sau nedoritori sa stie de umbrele ce erau doar la 2 strazi departare. Ce trist si totusi adevarat.

Termin racoritoarea si ma indrept inapoi spre locul de unde am plecat. Din nou pe aceleasi stradute racoroase. Mirosul intepator de gunoi si mizerie nu ma mai deranjeaza, parca au disparut de tot. Trecand din nou pe aceleasi stradute parca sufletul mi se umple de bucurie. Cateva umbre se indrepta spre mine. Le zambesc si bag mana in buzunar pentru a mai scoate cateva bancnote incerc sa numar cate umbre sunt pentru a vedea cum le impart din banii care ii am la mine dar cum inaintez cu numerotarea apar tot mai multi. Nu cred ca voi avea suficient sa ii ajut pe toti si ei apar tot mai multi si se apropie de mine. Ce ma fac? Privirea lor goala imi strapunge fiinta. Fiecare privire cate un cutit infipt in trup. Abia ma mai pot misca si mirosul incepe sa reapara luandu-mi respiratia. Le simt mainile cum ma ating de parca ar vrea sa rupa cate o bucata din mine. Lasati-ma! Nu am cum sa va ajut pe toti! De ce doar eu? Altii de ce nu sunt aici sa va dea cate ceva? De ce ati ajuns in acest hal? De ce societatea a uitat de voi si v-a alungat la marginea civilizatiei?

Un urlet neauzit se pierde in gatul meu si imi revin la luciditate. Incerc sa ma concentrez din nou la lucru si sa ma linistesc! Un pahar cu apa imi uda gatul si sunt din nou in stare sa imi continui treaba. Cred ca am nevoie de o cafea si o tigara …