Visul nr.3 - Statuia

Luni seara. Din moment ce scriu din nou in blog este foarte clar ca ma aflu din nou in fata calculatorului. Orbit de oboseala si lasat fara aer de o durere nemaintalnita de spate incerc sa imi izgonesc gandurile de la durere si probleme personale care din pacate sunt destul de numeroase. Stresul isi pune stapanire pe viata mea de o vreme. Munca munca si iar munca. Si ma mir ca viata mea privata se duce de rapa. Zile monotone, triste urmeaza una dupa cealalta. Singura satisfactie mi-o gasesc intr-o sticla de bere rece in serile de vineri care continua cu alte sticle.

As vrea sa plec departe si totusi sa raman aici! Imi e frica de necunoscut si totusi sunt foarte curios ce se afla dincolo de coltul strazii! As vrea sa frang imaginea pe care mi-am creat-o in ochii celor ce ma inconjoara cum s-ar sparge o oglinda in mii de bucatele marunte. As vrea ca lumea sa vada dincolo de valoarea fizica si pozitia sociala. As vrea … multe! Prea multe avand in vedere ca am muncit la ridicarea acestei statui in care sa imi inchid sufletul de foarte mult timp. De ce nu am realizat mai repede ca nu e bine? Poate ca nu am vrut. Poate ca imi place prea mult ceea ce vad altii cand se uita la mine.

Inchid ochii si pasesc afara din mine pentru a vedea ce nu e bine. Pe aripa amintirilor plutesc inapoi de unde a inceput totul si incerc sa imi privesc viata cu ochii sufletului. Vad cum statuia se cladeste incetul cu incetul de-a lungul timpului deodata cu pasii pe care i-am facut pentru a-mi cladi o imagine care sa ma apere de rautatile dincolo de peretii casei. Vad cum aceasta statuia se intareste odata cu schimbarea acestei imagini in dorinta de a fi observat. Ea creste din nou cand dorinta se schimba, de data asta in cea de a fi ascultat si urmat. Dorinta de a deveni un conducator! Reusita este maxima si totusi deloc alintatoare vazuta de afara! Fusul aminitirol se termina si ajung in fata mea. Ma privesc si vad o capodopera a psihologiei umane capabila de isi controla in intregime viata si de a conduce comunitatea ce il inconjoara la succes. O capodopera … oare? Un corp gol, privire ascutita care ascunde tristete si lipsa dorintei de schimbare. Izolare sentimentala totala, zambet fortat doar cand e nevoie, vorbe amagitoare si foarte convingatoare. Un robot al monotoniei zilnice si dorintei de a realiza ceva in viata. Veselia, dragostea sunt sentimente uitate demult. Ele sunt neproductive si distrag atentia.

Imi vreau viata inapoi! De ce mi-ati furat-o? De ce … mi-am furat-o? Ce bine era candva. Jocul cu mingea, alergarea fara nici un sens prin parc doar de dragul de a alerga, prima dragoste, plimbarile lungi, orele lungi de discutii cu prietenii fara nici o tema anume. Le vreau pe toate inapoi! De ce mi-am creat un scut impotriva a ceea ce e rau daca acesta nu m-a afectat vreodata? De ce mi-am creat o infatisare pentru a fi remarcat inainte sa incerc sa ma fac acceptat pentru ceea ce am fost? De ce am vrut sa sa fiu ascultat si sa fiu urmat cand altii poate ii conduceau mult mai bine ca mine in drumul vietii? La urma urmei, chiar daca cineva mi-ar pastra statuia ar ajunge intr-un pod acoperita cu o carpa prafuita si nu va mai fi gasita niciodata!
Dar … daca mi se facea rau si nu stiam sa ma apar? Daca nu eram remarcat si ramaneam singur si neobservat? Daca eram eu condus de altii si ajungeam pe un drum gresit? De ce nu exista un compromis intre visele marete din copilarie in care te vezi faimos si adorat de toti si cruda realitate in care munca, stressul si monotonia iti ucid sufletul pas cu pas? Sau … poate ca eu inca nu l-am gasit …